animalurile din calea mea

mă întorceam obosit acasă. pe drum, am avut senzaţia că văd un căcat mişcător. am trecut pe lângă el mirat. după ce m-am mai gândit, punându-mi întrebări de un exacerbat lirism: "ce rasă de câine face căcaţi mişcători?"/ "căcatul se mişca singur, sau cineva îl trăgea de sfori", raţiunea m-a lovit, în engleză, ţipându-mi în urechea interioară: "there's no such thing as walking shit!!!".

şi atunci m-am întors să văd ce e. era un RAC. viu. adolescent, nici mare, nici mic. nici nu mai avea rost să-l întreb ce zodie e, am dedus din context. mi-a venit în minte imaginea lui făt frumos, care salvează vieţuitoarele pe care le întâlneşte pe drum, urmând ca acestea să-l ajute ulterior, când nu poate face faţă provocărilor dificile impuse de regele al cărei fete e cea mai mare bunăciune din regat.

l-am lăsat acolo, că nu eram compatibili, şi am plecat mai departe. merg eu ce merg, şi, şi, şi VĂD o tipă care plimba în lesă prin parc UN DIHOR ALB!?!?!

"ce de animaluri!", mi-a şoptit raţiunea, de data asta în română. după ce am văzut un rac şi un dihor alb în interval de 2 minute, mă aşteaptam ca la ieşirea din parc să fie urşi panda. dar n-au fost :(

în schimb, când m-am aşezat la calculator, o buburuză mi se plimba pe tastatură.

morala: sunt un prinţ