răul samaritean

am coborât cu mătura şi cu făraşu să dau jos zăpada de pe maşină. super distractie! am fost uimit cât de mişto poate fi să disloci blocuri imense de zăpadă dintr-o singură mişcare. nu mă mai jucasem cu zăpadă de o veşnicie jumate.

şi, cum mă distram eu acolo, a venit la mine o tanti roşie la faţă. mi-a zis că are şi fata ei o maşină acolo undeva, peste stradă, şi că mă plăteşte dacă le curăţ şi lor maşina. m-am blocat 56 de sutimi după care mi-am revenit. i-am zis un: "nu, mulţumesc", cu inima plină de atrii şi ventricule.

unii vor crede că sunt o putoare ordinară. altele că nu mai sunt gentălmenu' de care s-au îndrăgostit. realitatea e cu totul alta. tocmai văzusem cu o seară înainte un film despre viaţa lui buddha... solistul ăla gras de la formaţia aia de muzică de cilaut.

era vorba acoloşa despre înfrânarea plăcerii. am vrut să încerc şi eu.

dacă m-aş fi dus să le dau zăpada de pe maşină mi-ar fi făcut mare plăcere. pe lângă faptul că, fiica tipei, probabil o super bunăciune, udă până la picioare din cauza zăpezii, dar şi a vigorii masculine cu care aş fi manipulat făraşul, s-ar fi oferit la final să-mi facă un mumu. ceea ce nu s-ar fi ridicat cu siguranţă la nivelul primei plăceri, însă ar fi fost drăguţ.

aşadar, am renunţat la două plăceri, una mare şi una mică, doar pentru a găsi calea către iluminare, ci nu din alte raţiuni pământeşti.