Hachikô monogatari

am văzut filmul Hachikô monogatari. e ca-n bancul ăla - un om avea un câine, iar câinele nu avea nimic împotrivă. filmul nu are fir epic. are doar o aţă. o aţă dentară folosită de o babă care tocmai a mâncat porumb fiert.

a durat două ore. la început m-am uitat crezând că devine mai bun pe măsură ce acţiunea se desfăşoară. când a mai rămas puţin am zis că e păcat să nu urmăresc porcăria până la capăt.

în rezumat, un nene şi-a luat un câine pe care îl îndrăgea atât de mult încât o făcuse geloasă chiar şi pe nevastă-sa. nu că el şi câinele, Hachi, ar fi făcut sex împreună, că filmu' nu e animal porn.

muierea simţea că hasbăndu ei îi aloca animalului prea mult timp. au făcut chiar şi duş împreună. pe lângă asta, au existat mai multe episoade de tandreţe pură între cei doi. profesoru', că asta era meseria bărbarbatului, curăţa câinele de purici. îi prindea cu unghiile, iar apoi îi storcea pe o foaie numărîndu-i. mai mult, câinele îl aştepta în fiecare zi în gară pe stăpân, care făcea naveta spaţială cu trenu'. la un moment dat, omu' a murit şi câinele a rămas în suflet cu o durere ca la dentist.

cam asta am înţeles eu din film, deşi în opinia criticilor ar putea fi un film despre loialitatea canină ajunsă la paroxism, despre durerea inefabilă care macină interiorul de pluş al unui patruped după pierderea stăpânului, sau despre chiftelele pe care mi le-a adus mama de la ţară.