oamenii sunt calici

am fost sa-mi iau niste merdenele. în faţa merdenăriei era o fetiţă ţigăncuşă. se milogea şi ea, poate se îndura cineva şi îi mai pica şi ei una, alta. la început m-am facut că nu văd şi că nu aud. am comandat ignorând-o. ea tot bolborosea, ca supa clocotită.

l-a sfârşit am întrebat-o ce vrea să mănânce. s-a repezit surprinsă la vitrină. s-a mişcat foarte repede, ca să nu mă răzgândesc. după ce a pus de vreo 3-4 ori mâna pe geam, spre disperarea vânzătoarei, s-a decis. a ales pizza. cel mai scump produs. 5 lei. nu chiar o avere. am mai dat 5 lei, însă numai la cântăreţi, dansatori, şi la restul cerşetorilor talentaţi. mai puţin de la mine, mai mult de la dumnezeu.

i-am zis să aleagă altceva. s-a conformat rapid, intuind probabil motivul. a ales o plăcintă cu brânză dulce şi stafide. bună alegere, şi eu îmi luasem două. am luat-o, i-am dat-o şi la revedere

morala e ca în cunoscutul proverb: "îţi dă un om un deget şi tu iei toată mâna".

aş dori în primul rând să remarcaţi că nu am mai fost arogant, ca aici. când mi-a zis că vrea pizza, i-am zâmbit acrişor şi am pus-o să aleagă din nou.

m-a prins într-un moment bun. dacă eram la menstruaţie i-aş fi băgat un: "pizza să-ţi ia handicapatu' ăla de tac-tu, care fute carne pă carne şi toarnă plozi la grămadă fără să aibă cu ce să le umple maţu" de toată frumuseţea.