oamenii sunt calici

am fost sa-mi iau niste merdenele. în faţa merdenăriei era o fetiţă ţigăncuşă. se milogea şi ea, poate se îndura cineva şi îi mai pica şi ei una, alta. la început m-am facut că nu văd şi că nu aud. am comandat ignorând-o. ea tot bolborosea, ca supa clocotită.

l-a sfârşit am întrebat-o ce vrea să mănânce. s-a repezit surprinsă la vitrină. s-a mişcat foarte repede, ca să nu mă răzgândesc. după ce a pus de vreo 3-4 ori mâna pe geam, spre disperarea vânzătoarei, s-a decis. a ales pizza. cel mai scump produs. 5 lei. nu chiar o avere. am mai dat 5 lei, însă numai la cântăreţi, dansatori, şi la restul cerşetorilor talentaţi. mai puţin de la mine, mai mult de la dumnezeu.

i-am zis să aleagă altceva. s-a conformat rapid, intuind probabil motivul. a ales o plăcintă cu brânză dulce şi stafide. bună alegere, şi eu îmi luasem două. am luat-o, i-am dat-o şi la revedere

morala e ca în cunoscutul proverb: "îţi dă un om un deget şi tu iei toată mâna".

aş dori în primul rând să remarcaţi că nu am mai fost arogant, ca aici. când mi-a zis că vrea pizza, i-am zâmbit acrişor şi am pus-o să aleagă din nou.

m-a prins într-un moment bun. dacă eram la menstruaţie i-aş fi băgat un: "pizza să-ţi ia handicapatu' ăla de tac-tu, care fute carne pă carne şi toarnă plozi la grămadă fără să aibă cu ce să le umple maţu" de toată frumuseţea.

banii mei, euro şi dolarei

un bulibaşe are pă vila lui personală euro şi dolari. asta poate vedea oricare dintre voi, însă doar ăia vigilenţi şi cu ochiu format pot observa că dolaru e mai sus decât euroiu!



Nota: poza este proprietatea lui stefan racovitan şi am manglit-o dupe badorgood. dacă se supi cineva o şterg, scuip în sân, şi mă jur că nu mai fac furt calificat.

sticle pline aruncăm

o bunică şi-a scos nepoţica în parc. să ia aer curat, să se plimbe, şi să facă pipi. şi cum mergeau ele, deodată văd o sticlă de doi litri plină cu apă. băbăciunea: "ia dă-i drumu la vale, să vezi ce frumos se rostogoleşte". şi fetiţa i-a dat drumu. sticla se rostogolea îndepărtându-se din ce în ce mai mult. la câţiva metri mai încolo erau nişte lucrători la spaţii verzi care adunau frunzele uscate. "fă, aia nu e sticla ta?!", exclamă o tigăncuşe. proprietara sticlei a începută să strige disperată: "cucoanaaaaaaaaaaaaaaaaa, aia e sticla mea". mhmm.

aş fi putut fi mezel

mă întorceam cu ionuţ şi cu bică de la un antrenament de skandenberg. maşina era a lui bică. la volan era tot el. un astra clasic 2 ne-a tăiat faţa. bică l-a depăşit şi i-a dat un claxon d-ăla gen: "bă nene, eşti cu capu'?".

înainte să facă asta, nu s-a complicat să vadă ce pasageri erau în maşină. opelu' ne-a depăşit şi a pus frână în faţa noastră. înăuntru sălăşluiau vreo 4 cocalari. poate mai mulţi, poate mai puţini, dar era noapte iar ei erau atât de bronzaţi încât îţi dădeau impresia că maşina are geamuri fumurii.

i-am ocolit şi am mers mai departe. au venit după noi. pe geamul opelului, unul dintre indieni zâmbea inocent cu un cuţit în mână, desenând optuleţe prin aer. vroiau să ne buşească. cu talentul şi priceperea lui bică am reuşit să evităm contactul. ei tot încercau să ne oprească. şi aşa a început o frumoasă urmărire ca în filme. era să facem o grămadă de accidente. lucru absolut firesc în condiţiile în care mergeam cu 100 la ora pe străduţe înguste, nu dădeam prioritate şi treceam pe roşu. ei erau tot în coada noastră, ca elasticul de păr.

pe o străduţă, o maşină staţiona aşteptând ca un nene de pe margine să ridice o barieră pentru a putea parca. a trebuit să aşteptăm, că doar nu puteam sări peste. indienii erau în spatele nostru. unu a coborât. am blocat uşile. pipiul nu a fost niciodată mai cald şi mai galben. a început să bată cu pumnu' în geam: "dăschide, hau, hau, să moară, să facă, vă tai pă burtă!".

între timp, maşina din faţă parcase. am continuat alergarea. scopul era să găsim un poliţist. în cele din urmă l-am găsit. era între romană şi universitate. dirija traficul. ne-am dus la el. "nenea, ne aleargă nişte cuţitari, vor să ne sculpteze". "mda, bine, staţi pe margine că trece preşedintele". răspunsul lui m-a intrigat şi m-a întristat. adică băse e mai important ca mine?

a trecut băsescu. şăpcăliosu' ne-a întrebat dacă am reţinut numărul. nu îl reţinusem. am plecat. cocalarii văzuseră că ne-am oprit la poliţai şi nu ne-au mai urmărit.

fanii mei se vor întreba de ce am fugit. nici eu, şi nici bică sau ionuţ nu eram nişte oameni mărunţei. din contră. fiecare dintre noi mai ridicase un fier şi mai cărase o sacosă la viaţa lui. adică, în luptă dreaptă şi cinstită, probabil i-am fi rupt. dar ei aveau cuţite, săbii, pistoale, halebarde, suliţe, topoare, arbalete, steluţe ninja, drujbe şi praştii. ba nu, vă mint, halebarde nu aveau.

ideea e că tiganii nu aveau nimic de pierdut. noi aveam multe de câştigat cu fuga: o viaţă, un ipod de 80 de gb, o excursie pentru două persoane în tenerife, sau chiar un autoturism de teren. plus că în final puteam participa la extragerea finală cu premii în bani.

calule, pasăre sură...

ţiganu' state

doi:

- auzi mă, da pă tine cum te cheamă
- state
- cum mă, ăsta e numele tău?
- da
- haha, state din inimă de ţigan.